Textul dialogat și interviul

Textul dialogat este textul construit pe schimbul de replici între doi sau mai mulți vorbitori. Dialogul poate apărea în texte literare (în proză și în piese de teatru), în spectacol (rostit de actori pe scenă) și în texte nonliterare, precum interviul.

Marca principală a dialogului este replica — ceea ce spune fiecare vorbitor la rândul lui. În scris, replicile se marchează prin linie de dialog (—), iar când sunt reproduse în interiorul unei fraze, prin ghilimele. Trecerea de la un vorbitor la altul se numește schimb de replici sau alternanța vorbitorilor.

Dialogul în textul literar în proză. Într-o narațiune, dialogul întrerupe povestirea naratorului și le dă cuvântul personajelor. El are mai multe roluri: face acțiunea mai vie și mai directă; caracterizează indirect personajele prin felul în care vorbesc (limbaj, ton, atitudine); creează impresia de autenticitate. Replicile sunt adesea însoțite de verbe de declarație (zise, întrebă, răspunse, strigă, șopti) și de indicații despre cine vorbește. La Creangă, de pildă, replicile personajelor sunt pline de expresii populare, ceea ce arată mediul din care provin.

Dialogul în textul dramatic și în spectacol. În piesa de teatru, dialogul nu mai este întrerupt de un narator: textul este format aproape în întregime din replicile personajelor, precedate de numele personajului care vorbește. Autorul intervine doar prin indicații scenice (didascalii) — instrucțiuni scrise, de obicei între paranteze sau cu litere înclinate, despre decor, gesturi, tonul vocii, mișcarea pe scenă. În spectacol, dialogul scris este rostit de actori și completat de decor, costume, lumini și muzică; același text poate suna diferit de la o montare la alta.

Dialogul în textul nonliterar: interviul. Interviul este o discuție organizată în care o persoană (reporterul sau intervievatorul) adresează întrebări unei alte persoane (intervievatul) pentru a obține informații, opinii sau mărturii. Structura lui este clară: un scurt paragraf de prezentare a invitatului și a temei, apoi alternanța întrebare–răspuns, marcată grafic (de obicei numele reporterului și al invitatului, sau întrebările cu caractere îngroșate). Interviul este un text nonliterar: scopul lui este informativ, nu artistic; limbajul este, de regulă, standard, iar informațiile sunt reale și verificabile. Întrebările bune sunt clare și deschise (invită la răspunsuri dezvoltate, nu doar „da"/„nu"); ele urmăresc adesea „întrebările jurnalistului": cine? ce? când? unde? de ce? cum?

Cum recunoști tiparul dialogat la prima vedere: prezența liniilor de dialog sau a numelor de personaje urmate de replici, alternanța vorbitorilor, verbele de declarație, iar la interviu — structura întrebare–răspuns și scopul informativ. Nu confunda dialogul dintr-o narațiune (unde există și un narator care povestește) cu textul dramatic (format numai din replici și indicații scenice) și nici cu interviul (text nonliterar, cu reporter și invitat reali).