Mijloacele de caracterizare a personajului

Personajul este una dintre instanțele comunicării narative: ființa (uneori un obiect sau un animal personificat) care participă la acțiune. Pentru a-l cunoaște, autorul îl caracterizează, adică îi dezvăluie trăsăturile fizice și morale. La Evaluarea Națională, itemul I.A.6 îți cere de obicei o trăsătură de personaj însoțită de mijlocul de caracterizare prin care ai dedus-o, cu justificare din text.

Portretul personajului poate fi:

• fizic — trăsăturile exterioare: statură, chip, îmbrăcăminte, vârstă (ex.: „era mic și îndesat");
• moral — trăsăturile interioare, de caracter: hărnicia, bunătatea, viclenia, curajul, lăcomia, timiditatea.

Mijloacele prin care aflăm aceste trăsături se împart în două mari categorii.

1. Caracterizarea directă — trăsătura este spusă explicit, numită printr-un cuvânt sau printr-o sintagmă. Ea poate fi făcută de:

• narator (autor): „Era un om harnic și cinstit." Naratorul afirmă direct însușirea.
• alt personaj: un personaj spune despre altul „ești un leneș fără pereche".
• personajul însuși (autocaracterizare): personajul își mărturisește o trăsătură — „Sunt fricos din fire, recunosc."

Recunoști caracterizarea directă după faptul că trăsătura apare ca atare, numită printr-un adjectiv sau un substantiv abstract; nu trebuie s-o deduci, ci doar s-o citești.

2. Caracterizarea indirectă — trăsătura nu este numită, ci se desprinde (se deduce) din diferite elemente ale textului. Cititorul face o inferență: pornind de la un fapt, ajunge la o însușire. Sursele caracterizării indirecte sunt:

• faptele / acțiunile personajului: cine își ajută vecinul la nevoie e generos;
• vorbele / limbajul personajului (ce spune și cum spune): tonul poruncitor arată o fire autoritară;
• gândurile și trăirile personajului;
• relațiile cu celelalte personaje: cum se poartă cu cei din jur;
• numele personajului (uneori sugestiv);
• mediul / spațiul în care trăiește: o gospodărie îngrijită trimite la un om harnic;
• înfățișarea interpretată ca semn al caracterului (când din portretul fizic deducem o trăsătură morală).

Cheia distincției este simplă: dacă trăsătura este scrisă direct în text → caracterizare directă; dacă trebuie s-o deduci dintr-un fapt, o vorbă, o relație → caracterizare indirectă. La examen, un răspuns complet numește trăsătura, numește mijlocul și citează sau reformulează secvența din care reiese. De exemplu: „Personajul este harnic (trăsătură), caracterizare indirectă prin fapte, deoarece muncește din zori până-n noapte la câmp."

În textele narative studiate la clasă, caracterizarea indirectă este cea mai bogată, pentru că literatura preferă „să arate" în loc „să spună": îl vedem pe personaj acționând și tragem singuri concluzia. De aceea, când formulezi răspunsul, pornește de la o secvență concretă și urcă spre trăsătură, nu invers.