Instanțele comunicării narative
Într-un text narativ literar, povestirea presupune existența unor „instanțe" ale comunicării: cel care scrie textul, cel care povestește în interiorul lui și cei despre care se povestește. A le deosebi corect este esențial pentru înțelegerea textului.
Autorul este persoana reală care a scris opera: un scriitor care a trăit într-un anumit timp și a semnat cartea (Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici). Autorul există în afara textului, în lumea reală. El este cel care inventează și organizează întâmplarea, dar nu se confundă cu vocea care povestește înăuntrul textului.
Naratorul este vocea care povestește întâmplările, „cel care spune" ce se petrece. Naratorul este o instanță din interiorul textului, creată de autor; el nu este o persoană reală, ci un rol. Naratorul relatează faptele, prezintă personajele, descrie locurile și, uneori, comentează. Chiar și atunci când o poveste pare spusă „de autor", tehnic vorbește naratorul.
Personajele sunt ființele (oameni, uneori animale sau ființe imaginare) care participă la acțiune, despre care se povestește. Ele săvârșesc faptele, vorbesc, gândesc și trăiesc întâmplările. Un personaj poate fi principal (cel în jurul căruia se construiește acțiunea) sau secundar.
În funcție de vocea naratorului, deosebim două tipuri de narațiune:
Narațiunea la persoana a III-a. Naratorul nu participă la întâmplări; el povestește din afară, despre alții, folosind pronume și verbe la persoana a III-a: el, ea, ei; a plecat, au spus. Acest narator poate ști tot ce fac și gândesc personajele. Exemplu: Ea îl privi lung, apoi se întoarse și plecă fără o vorbă. Aici naratorul este în afara acțiunii și relatează despre personaj.
Narațiunea la persoana I. Naratorul este el însuși un personaj în text și povestește o întâmplare la care ia parte, folosind persoana I: eu, noi; am plecat, am văzut. El relatează din interiorul acțiunii, ceea ce face povestirea mai personală și mai apropiată de cititor. Așa sunt scrise „Amintirile din copilărie" ale lui Creangă, unde cel care povestește este chiar băiatul Nică, devenit adult: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele... parcă-mi saltă și acum inima de bucurie."
Atenție: naratorul la persoana I nu este autorul. Chiar dacă folosește „eu", această voce rămâne o instanță a textului, un rol construit de autor. La examen se cere adesea să precizăm persoana la care se face narațiunea și să o justificăm prin mărci (pronume și verbe la persoana I sau a III-a) extrase din text.